Necrofagii

Necrofagii. Atribuim termenul cu precadere animalelor ce se hranesc cu cadavre, cum ar fi hienele, vulturii sau condorii.
In mediul animal necrofagii au un rol oarecum de sanitari, deoarece curata locurile de trupurile animalelor ce, odata intrate in descompunere, pot infesta solul sau apele cu bacterii.
Oamenii au fost si canibali, pe vremuri. Unele triburi din zone indepartate. Canibali, nu necrofagi. Acele timpuri au disparut insa.
Iata ca a aparut de cativa ani necrofagul roman de tip modern, care consuma la sensul figurat cadavre, a depasit stadiul primitiv de parvenire denumit “a calca pe cadavre”. Necrofagul roman de tip nou nu calca pe ele, face bani din ele. Le speculeaza, se foloseste de ele in toate chipurile.
El este Jurnalistul de tip nou. Are la baza o “facultate de jurnalism”. Are deontologie, are caracter, e independent din punct de vedere editorialist, e incisiv, arata lucrurile asa cum sunt, are coloana vertebrala, datoria lui este sa-si informeze corect, principial cititorii sau telespectatorii. Se revolta daca il critici, ataci presa libera.
Il vedem peste tot, in presa scrisa sau vorbita. Este serios, preocupat, prezinta in detaliu (nu conteaza relevanta), informeaza, tine la curent, aproape ca isi da viata pentru cauza asta.
Probabil asta i-a facut pe jurnalistii necrofagi sa se inghesuie si mai sa se calce in picioare pe muntele unde si-au pierdut viata doi oameni. Sa filmeze, cu o aviditate morbida parca, epava avionului din toate unghiurile, cu toate detaliile, mai de aproape sau mai de departe. Nu erau numai jurnalisti, ci echipe intregi cu cameramani, personal tehnic, ma rog, cei mai tineri mestecatori de guma ce puteau urca pe munte mai usor decat fumatorii batrani.
Iata-i in actiune pe un post local de televiziune de “informare”:

Sunt foarte fericiti, preocupati, au de lucru, e ceva serios. E groasa, o punem de o stire super, cine da primul imagini si informatii de langa epava e cel mai tare. Ar trebui sa se filmeze si de pe scaune, ar fi mai cool.
(in paranteza fie spus, nu ma pricep, dar din ce am vazut pe National Geografic, investigatorii accidentelor aviatice din SUA marcheaza pe teren pozitia resturilor din avion gasite, apoi reconstituie epava din bucatile recuperate si incearca sa determine dinamica si cauzele accidentului. Din ce vad la noi, locul accidentului este calcat in picioare de tot felul de oameni, nu stiu daca a cautat cineva in aval parti din avion si, mai mult, epava avionului este taiata in bucati care sunt apoi transportate cu tractorul (sic). Daca nu era zapada acolo, as fi avut impresia ca se alege praful).
In paralel, alti necrofagi vaneaza intimitatile familiilor victimelor si le transpun in direct.
Iar deasupra tuturor marii pradatori, Dinozaurii, se hacuiesc intre ei de ochii patrupedelor pentru a stabili cine va avea dreptul suveran de a savura ce a mai ramas din tragedie in propriul folos politic.
Aceasta este realitatea “normala” din nefericire. O realitate “anormala” ne-ar fi aratat benzi galbene de interzicere a accesului in perimetru intinse de investigatori si, intr-un colt, cateva lumanari aprinse si flori pentru cei ce si-au pierdut viata. O slujba simpla la biserica din sat. Un omagiu umil adus salvatorilor reali din zona (simpli tarani fara GPS) ai supravietuitorilor.
Si mult, mult bun simt.

Turnu Spart

Turnu Spart. Asa este denumit. Dupa forma, dupa aspect.

Calatorului ce circula cu masina fie dinspre Bucuresti catre Sibiu, fie invers, ii va fi aproape imposibil sa il localizeze, sa il repereze, sa il vada. Poate am trecut fiecare de zeci de ori pe acolo fara sa avem habar de existenta lui.

Trecand de Ramnicu Valcea (venind dinspre Bucuresti, caci de acolo suntem cei ce scriem aici, deocamdata), ne lansam pe drumul ce strabate, serpuind, muntii, cale sapata de raul Olt de-a lungul a mii, zeci de mii, poate sute de mii de ani in piatra. (nu stiu cum se face, dar de fiecare data cand vorbim despre creatille naturii sau ale omului invocam aproape invariabil si piatra).
La un moment dat, un panou rutier ne indica ca intram in judetul Sibiu. Dupa numai cativa kilometri, pe partea dreapta a drumului, pe marginea raului Olt, se inalta o constructie stranie. Din piatra. Este Turnu Spart. Un turn de veghe, de paza, de semnalizare, ce marca cu sute de ani inainte hotarul ce despartea Ardealul de Tara Romaneasca. Marca un soi de vama, de “pe aici nu trece oricine”, era pe post de santinela la hotare. Turnul este acum o ruina. I se spune “spart” deoarece chiar asa este. Pare sectionat pe verticala. Pe jumatate. Se pare ca initial avea o inaltime de 18 m. Acum are mai putin. Pozitia sa este marcata pe sosea de un mic panou pe care scrie “Turnu Spart”. Atat. Se pare ca, pe vremuri, turnul facea parte dintr-o fortificatie, un zid, ce unea muntele cu malul raului Olt. Astfel incat oricine trecea pe acolo era obligat sa treaca pe langa turn. Avea rol de vama, de aparare, de avertizare a pericolului. Zidul a disparut. Se spune ca jumatatea disparuta a turnului se datoreaza unei inundatii (revarsari) a raului ce a determinat distrugerea. Ciudat este ca tocmai jumatatea dinspre rau a supravietuit. A fost construit din piatra, peretii au o grosime de 4 m la baza. Avea tunuri, etaje, firide, creneluri. Exista se pare o pictura din sec. 18 in care apare. Ce mi se pare ciudat este ca nimeni (din ce am studiat pe internet) nu pare sa stie cu precizie care este originea acestui turn, adica cine l-a construit si cand. Numai supozitii. (unii l-au atribuit dacilor, altii romanilor, cei mai multi l-au atribuit secolului XV – XVI). Daca cineva ar vrea sa il refaca, nu ar sti cum ar trebui sa arate (in lipsa informatiilor istorice). Acest lucru nu il face insa de ignorat, dimpotriva. Oamenii locului oricum nu par sa il pretuiasca (se fac se spune gratare la adapostul lui – grotesc).
Cert este ca autoritatile il ignora complet.
Este totusi un monument istoric vechi de sute de ani, o lucrare a unor mesteri calfe si zidari, un mesaj, o relicva, un simbol ce se macina, incet, tacut, cu fiecare zi, precum raul Olt isi continua alaturi milenara lucrare de slefuire a pietrei muntelui. Este, daca vreti, exemplul diluarii treptate a istoriei si reperelor noastre in masa amorfa de ignoranta ce pare sa invaluie din ce in ce mai mult natia romana.
Prin urmare, trecatorule ce strabati acest drum, uita pentru un moment de incrancenarea soselei, a depasirilor, a timpului pierdut pana la destinatie (ne lamentam mereu ca pierdem timpul pe drum – ha, care timp??? cand alaturi avem ceva ce sfideaza timpul), lasa-te putin in voia naturii, admira muntele, admira lucrarea apei (la vie est belle), admira lucrarea omului si incetineste putin in dreptul Turnului Spart pentru a-i admira pret de cateva secunde maretia si misterul ascuns de ruinele sale.